M-am uitat cu băgare de seamă la coarne, şi iată că un alt corn mic a ieşit din mijlocul lor, şi dinaintea acestui corn au fost smulse trei din cele dint‚i coarne. Şi cornul acesta avea nişte ochi ca ochii de om, şi o gurăÖ, care vorbea cu trufie.
Œngerul al cincilea a sunat din tr‚mbiţă. Şi am văzut o stea care căzuse din cer pe păm‚nt. I s-a dat cheia f‚nt‚nii Ad‚ncului,
şi a deschis f‚nt‚na Ad‚ncului. Din f‚nt‚nă s-a ridicat un fum, ca fumul unui cuptor mare. Şi soarele şi văzduhul s-au Óntunecat de fumul f‚nt‚nii.
Din fum au ieşit nişte lăcuste pe păm‚nt. Şi li s-a dat o putere, ca puterea pe care o au scorpiile păm‚ntului.
Li s-a zis să nu vatăme iarba păm‚ntului, nici vreo verdeaţă, nici vreun copac, ci numai pe oamenii, care n-aveau pe frunte pecetea lui Dumnezeu.
Li s-a dat putere nu să-i omoare, ci să-i chinuiască cinci luni; şi chinul lor era cum e chinul scorpiei, c‚nd Ónţeapă pe un om.
Œn acele zile, oamenii vor căuta moartea, şi n-o vor găsi; vor dori să moară, şi moartea va fugi de ei.
Lăcustele acelea semănau cu nişte cai pregătiţi de luptă. Pe capete aveau un fel de cununi, care păreau de aur. Feţele lor semănau cu nişte feţe de oameni.
Aveau părul ca părul de femeie, şi dinţii lor erau ca dinţii de lei.
Aveau nişte platoşe ca nişte platoşe de fier; şi vuietul, pe care-l făceau aripile lor, era ca vuietul unor care trase de mulţi cai, care se aruncă la luptă.
Aveau nişte cozi ca de scorpii, cu bolduri. Şi Ón cozile lor stătea puterea, pe care o aveau ca să vatăme pe oameni cinci luni.
Peste ele aveau ca Ómpărat pe Óngerul Ad‚ncului, care pe evreieşte se cheamă Abadon iar pe greceşte Apolion.